Trebuie să recunosc: merg mai des la liceu acum, de când l-am terminat, decât mergeam în vremea în care trebuia să fiu acolo, să fac prezența, să învăț, să mă implic. Nu știu să vă spun ce mă determină să tot revin și nu reușesc să-mi dau seama nici de ce m-am reapucat de scris, după aproape 2 ani în care n-am mai făcut-o. Ceva s-a întâmplat astăzi.. ceva care a răscolit dorul din mine mai tare decât până acum.
De fiecare dată când sunt în zona Unirii nu reușesc să mă abțin să nu trag o fugă, chiar dacă știu că nu pot sta mult. Sunt dependentă de energia cu care plec de acolo, de oamenii dragi mie, de zâmbetele lor calde. Astăzi, recunosc, vizita mea a fost programată, dar asta pentru că mergeam cu un scop anume și, drept dovadă, ceea ce mi-a umplut inima de drag și fericire s-a întâmplat 5 ore mai târziu, când am revenit, tot in Creangă.
Discutam, râdeam și ne aduceam aminte de trecut, când, la un moment dat, a venit vremea poveștilor actuale pe tiparul clasic „Și ce-ai mai făcut?”. După o tonă de sfaturi și ironii asupra tuturor lamentărilor mele îmi spune ceea ce urma să mă flateze dincolo de granițele pe care le-am cunoscut până atunci.
„Puiule, tu ai impus niște standarde cât ai fost aici; acum e greu și pentru noi și pentru cei care vin după tine”.
Pot recunoaște că am simțit subiectivism în cele spuse, dar cu toate astea, sinceritate. Îmi este tare dragă, mereu mi-a fost și în ciuda așteptărilor nu este singura. Mi-e dor să văd acești oameni dragi în fiecare zi, să fac parte din întregul lor, din comunitatea pe care o apără cu atâta sârguință.
Încerc totuși să mă integrez astfel: atunci când am plecat am rupt o bucățică din mine și am lasat-o să se piardă pe acele culoare și în toate sălile de curs. Acum, merg des să o vizitez, astfel simțindu-mă completă din nou. Am spus-o și o mai spun: Creangă rămâne prima mea iubire!
